Cadourile muntelui

Era tot prin august si ma idreptam spre o gara de unde sa merg acasa.

Pe vremea aceea nu erau prea multi turisti nici macar la sfirsit de saptamina asa ca toti muntii erau numai ai mei.

Eram fericit.

Acea fericire care da pe dinafara.Care te face sa sari intr-un picior, sa te dai peste cap, sa te tavalesti prin iarba si sa cinti, ceea ce chiar faceam.

Interpretam In a gadda da vida a lui Iron Buterfly.

Adica asta:

Adica, mai bine zis o urlam din toata inima si interpretam, pe rind, fiecare instrument.

Doar eram singur, la intoarcere.

De obicei, camaradul meu de drumetie, programa totul in amanunt, dar de data asta nu l-am mai lasat.

Ca doar nu ne cronometreaza nimeni, facem ce vrem si daca nu este nici un loc la  cabana ( ceea ce era exclus) punem sacii in fata receptiei si nu cred ca o sa ne dea afara,

Si-atunci unde mergem? m-a intrebat Valentin.

Incolo! i-am raspuns, aratind o directie oarecare.

Si-asa am pornit pe munte fara marcaje, fara trasee, doar noi si imprejurul.

Am facut catarare pe Colti, cu doi alpinisti din Cehia.

Ei vorbeau ceha si o rupeau in germana, iar noi vorbeam romana si o rupeam in franceza.

Ne-am inteles perfect.Ne-a batut vintul pe stinca, am atirnat in corzi si ne-am leganat, ne-am impartit mincarea pe virf cu tot imprejurul la picioarele noastre.

Asta da, a fost un cadou!

Intr-o alta zi, la o stina, ne-am intrecut cu ciobanii la aruncat bitele- erau foarte buni si reuseau sa loveasca tinta de la mare distanta-, m-am hirjonit si tavalit cu ciinii pina au scos limba de-un cot, i-am ajutat cu oile si-apoi ne-am umflat de mamaliga cu lapte.

Am adormit la picioarele stelelor, iar linistea era tulburata doar de hamaiturile de control ale ciinlor.

Si-asta a fost un cadou!

Dupa o drumetie in zig-zag, cind incolo, cind incoace, ne cautam un loc mai ferit de campare pentru noapte pentru ca se pregatea de ploaie.

Mergind pe linga o stinca, vad la o inaltime de cam 10 m o grota.

Interesant, daca am fi venit din alta directie n-am fi vazut-o, din cauza orientarii stincii.

Am urcat si am gasit o grota de vreo 10 m lungime, trei latime si trei inaltime.

Erau inscriptii vechi, crestine si poate si mai vechi.

Nici nu puteam spera un mai bun loc pentru noapte si ploaie.

Era o atmosfera speciala acolo.Linistea totala tulburata doar in zona intrarii de zgomotul monoton al ploii.

Era, cumva, cald si bine.Era , parca si un miros special, placut, care te indemna la odihna, la meditatie, la rugaciune.

Am dormit ca doi prunci proaspat scaldati, inconjurati de ingeri si ne-am trezit dimineata zimbind fericiti, mai frumosi parca, mai tineri parca, mai puternici.

Asta a fost un alt cadou.

Ne-am catarat prin copaci, ne-am umbrit prin paduri, ne-am scaldat, urlind la raceala apei, prin piraie sau am mai trecut pe la cite o cabana doar sa-i salutam pe cabanieri si sa mai vada si ei chip de om.

Si cum spuneam, mergeam, sarind intr-un picior, urlind  „In a gadda da vida” si cam cind ma pregateam sa ” interpretez” soloul de baterie aud doua  chiote puternice.I-am raspuns fluierind din degete =salut!

A continuat cu trei chiote= pericol.

Apoi cu patru chiote= accident.

I-am raspuns cu cinci fluieraturi= vin dupa tine.

Si a continuat sa tipe din cind in cind ca sa-l pot repera.

Nu stiu daca se mai practica acest tip de semnale.

L-am gasit  intr-o ripa, sub o saritoare cu o glezna cit o lebenita si zdrelit rau la o mina.

Era extenuat de durere, lesinat de sete , topit de soare si inghetat de frig dupa o noapte si doua zile.Nici nu mai spera sa fie gasit de cineva si nici nu putea sa treaca de saritoare, chiar daca nu era mare.

I-am dat apa, o conserva de fasole cu cirnat, i-am pansat mina si i-am legat strins glezna.Dar n-aveam cum sa-l scot de acolo.La ,cel putin, suta lui de kilograme, nu-l puteam duce in spate pina sus.Nici sa-l imping, nici sa-l trag.

Solutia era sa merg dupa ajutoare.

In apropiere, cam la doua-trei ore de alergat  era un obiectiv militar, asa ca am pornit in goana sa caut soldati.

Cind am intilnit o patrula simteam ca-mi dau sufletul.

M-au legitimat, au anuntat prin statie si-apoi am pornit impreuna inapoi.

Omul a fost salvat, soldatii din patrula au primit permisie si au fost mentionati intr-un articol  din revista armatei „Pentru patrie”, iar eu  de cite ori am mai fost pe acolo, am primit permis ca sa pot circula  prin zona aflata sub control militar.

Asta a fost un alt cadou.

 

 

Prin ’72

Imi scrie Valentin-tovarasul meu de drumetii din Bucegi- ca s-au omologat noi trasee de alpinism.Pe vremea aceea era destul de greu si cu telefoanele , asa ca functionau scrisorile prin posta.

Am studiat materialul din revista Sport si tehnica si i-am amintit ca si noi am fost pe acolo.

Da, dar nici unul nu sintem „maestru al sportului” si nici n-am publicat intr-o revista de specialitate.

Oricum, materialul era foarte bine expus, cu amanunte care sa-i poata ajuta si pe nespecialisti.

Adrian,http://buceginatura2000.wordpress.com/ , daca poti citi articolul, se mai potriveste ceva cu ce este acum?

Normal ca am mai fost si noi prin zona.

In acel an Valentin n-a putut veni si mi-a recomandat un alt tovaras de drumetie.

Mai oameni buni, pe munte , cind drumetesc imi place sa povestesc, dar imi place cel mai mult sa tac.Sa simt fiecare schimbare de temperatura, de lumina, sa aud (acum mai putin, ca-s cam surd) fiecare sunet, fiecare miscare si, mai ales sa pot sa vad tot ce se intimpla in jurul meu.Ori, cind cineva vorbeste fara intrerupere, te mai si atentioneaza, s-a dus toata distractia, toata concentrarea, toata integrarea in natura, in mediu.

Puteam sa stau ore linga o stinca peste care sare apa, sa urmaresc stropii in culorile lasate de soare sau de umbre.Sa nu mai spun de cascade.

N-am mers niciodata pe munte doar ca sa imi trec in palmares ca am fost si acolo si acolo si acolo.

Am mers sa vad muntele, sa-l simt, sa ma incarc cu energiile lui, sa primesc , cit merit, din cunoasterea acelui munte, sa ma botez cu apele lui cristaline, sa ma bucur de sunetul, „vorba” padurilor lui.

Nu cu oricine poti merge pe munte.Nici macar la o drumetie obisnuita.Trebuie sa poti sa simti la fel, sa vezi la fel, sa…rizi la aceleasi bancuri.

Ori acest nou tovaras de drum vorbea fara intrerupere.Nu ma interesau nici ultimele stiri din Predeal- toate plecarile mele au inceput din Predeal-, nici cine a mai fost pe la Piriul Rece, nici altele.Asa ca, a doua zi ne-am despartit.Fara suparare, ne-am continuat drumul pe alte rute.

https://fosile.wordpress.com/