Retrăiri

Din nefericire mi se întîmplă des să retrăiesc senzațiile sau sentimentele prin care , cred eu, că au trecut alții în anumite situații.

Cum s-a întîmplat săptămîna trecută cînd cîteva zile m-am pus în situația de a fi luat brutal din fața porții, adormit, după care să mă trezesc într-un loc îngust, întunecos, plin de plînsete, țipete , mirosind a durere, a moarte.Singur.

La fel cum astăzi retrăiesc senzația de a rămîne departe de tot ce cunosc, de toți cei pe care îi știu sau îi iubesc, în fața unei porți închise.

E vorba de doi căței.

Erau prietenii mei ( și nu numai ) de la locul de muncă.Ne întîlneam în fiecare dimineață, de 11 ani, ne bucuram de întîlnire, era bine.

Pînă săptămîna trecută cînd în urma unor reclamații au venit hingherii, poliția și în prezența unor reprezentanți de la fabrică l-au luat pe Petrea- un metis de labrador cu ciobănesc german.

Practic el și cu sora lui, Blonda – metis de ciobănesc german cu…nu se știe ce- au apărat fabrica.

Singura ” agresiune” de care era capabil Petrea  era să stea așezat în fața ta și ridicînd o labă, să ceară o mîngîiere.Nu mîncare, nu altceva.Doar mîngiere.

11 ani a trăit liber printre mii de oameni de la patru instituții alăturate și care nu au nici un fel de poartă.

L-au luat de pe Domeniul Public.Adică de la doi metri de poartă și l-ar fi lăsat dacă reprezentanții intreprinderii și-ar fi asumat în scris, sub semnătură, grija lui.Adică să nu mai ajungă pe stradă , la acei doi metri de poartă.

N-au vrut. Cum să-și asume o asemenea răspundere?

In urma unor discuții cu reprezentanți a-i unei asociații de protecție a animalelor, am fost asigurat că dacă fabrica își asumă răspunderea, vin ei și fac țarc și cuști pentru cei doi căței.

N-am primit nici un răspuns.

Așa că împreună cu alți mari prieteni a celor doi frați, am găsit un adăpost- din păcate în afara orașului, la 50 de km distanță, și astăzi am dus-o pe Blonda acolo, urmînd ca mîine să-l luam și pe Petrea de la ecarisaj și să-l ducem tot acolo.Măcar să fie  împreună.

O revăd pe Blonda așezată în fața portiței de la țarcul în care a fost pusă așteptînd, fără un sunet, cuminte, să-i deschidă cineva, să vină cu noi…

Mă simt eu acolo, abandonat, în fața unei porți închise.

Muntele

Constat cumva, cu parere de rau, ca nu mai este abordat muntele asa cum o faceam eu, si altii mai demult.

Vad la Adrian,https://buceginatura2000.wordpress.com/

si cei care comenteaza la el ca vorbesc numai de trasee, de marcaje, de obiective.

Mergeam pe munte sa ne abandonam lui.Ii vorbeam, ii multumeam ca ne lasa sa ne plimbam pe cararile lui, ca ne hraneste cu belsugul lui, ca ne racoreste si ne astimpara setea cu apele lui cristaline, ca ne adaposteste prin padurile si grotele lui.

Mergeam pur si simplu intr-o directie fara marcaje, fara trasee, fara obiective.Si-atunci poti sa vezi muntele, il poti simti, poti sa depasesti obstacolele care iti ies in cale fara mari probleme, poti vedea frumusetea la ea acasa.

Mergeam cite o saptamina fara sa intilnesc pe cineva, iar cind intilneam putea fi un localnic, sau un alt abandonat ca si  mine si care abia astepta sa ne vedem fiecare de drum.

E drept, Adrian fiind ghid trebuie sa urmeze marcaje, sa-i invete pe turisti cum sa urmeze marcajele.

Pentru noi era suficient sa stim din ce directie rasare soarele si aveam posibilitatea sa ne orientam, era suficient sa stim ca fiecare piriu se varsa intr-un altul mai mare si ca in apropierea apelor sint localitati, daca am avea nevoie de oameni in preajma.

Mai zice citeodata Adrian ca pe traseul cutare se urca „bara la bara”, atitia turisti sint.

Adica toata lumea se inghesuie in acelasi loc si te freci unul de altul ca in oras, pe trotuar?

Asta nu mai e drumetie, nu mai e iesire din cotidian, nu mai e abandon in natura.

Da poate gresesc eu, poate mai sint inca multi care merg pe munte pentru munte nu pentru a fi vazut, a se intilni , sau pentru ca asa-i la moda.

S-ar putea spune ca tot ce am zis acum se incadreaza in categoria:rautati.