Seara, cînd încă n-a apus soarele, dar s-a mai lăsat căldura ieşim cu căţeluşa la plimbare.Mai întîlnim alţi căţei, mai povestim cu însoţitorii lor şi încet încet mergem pe la umbră.Incet, căci căţeluşa noastră e bătrînică ( 11 ani) şi nu mai are chef de alergat.Mai merge, mai miroase toate firele de iarbă din zonă, mai stă şi se uită împrejur.Noi nu prea avem răbdare, dar nu ţine cont.Se opreşte şi gata.
Aşa că, nu ajungem departe.Cel mult pînă la capătul străzii unde sînt nişte bănci şi-atunci ne oprim, fumăm şi noi o ţigară, bem cafeaua pe care ne-am pus-o cu noi şi comentăm trecătorii, sau reclamele ori ştirile ori…
Dumunică seara stăteam pe bancă cu căţeluşa alături uitîndu-ne la un stol de vrăbiuţe şi cîţiva porumbei veniţi să ciugulească nişte grîu pus de cineva pentru ele.
Mai ales vrăbiuţele dădeau spectacol, căci povesteau, se certau, se dăseau în spectacol, iar pui care deja zburau făceau mare scandal să fie hrăniţi, chiar dacă ar fi putut să ciugulească singuri.
Brusc au dispărut toate zburătoarele, mai puţin una, care n-a fost în grup.
Era un frumos uliu gri, iar în gheare avea o vrăbiuţă.
Uliu păsărar.
S-a dus.Mult timp după aceea păsărelele n-au venit să mai ciugulească grîul.
N-am ştiut că este şi uliu urban.
S-a dus soarele, ciorile se întorceau valuri, valuri de la groapa de gunoi a oraşului spre zonele de înnoptare ,prin cimitir sau prin parcul central,cîţiva pescăruşi zburau printre ciori-pentru contrast, probabil-iar noi, cu stomacul în gît ne-am pornit spre casă.
-Hai căţel, hai acasă!
E drept că şi uliul trebuie să-şi hrănească puişorii, dar de ce trebuia să vedem şi noi…
Filed under: Despre cuvinte | Tagged: apus, Blogul lui Fosile, catel, griu, porumbei, prlimbare, seara, uliu păsărar, vrabiute |
Fosile şi pietre 
Da… De ce trebuie sa vedem si noi? Uf! Poate pentru a nu avea dubii ca „acolo, afara, e o jungla”.
Numai de bine!
Stiu că e junglă.Pe sub maşini stau pisici la pîndă.Trece un aricel strada, scapă pe trei benzi, dar un nemernic îl vînează şi-l calcă cu maşina.Pe deasupra trec, într-o veselie, avioanele decolate de pe aeroport.De parcă în cealaltă parte s-ar strica şi musai să treacă pe deasupra oraşului.
Si cîte încă.
Nu m-am referit la noi, în general, ci la noi cei prezenţi atunci, acolo.
Săru mîna!
Înțeleaptă frază de final, felicitări!
Mulţumesc!
Chiar nu ne lipsea.
Puteam să ne bucurăm de frumuseţea uliului fără să vedem şi să ştim cum şi cu ce se hrăneşte.
Poate că atît am meritat atunci.E drept că am cam comentat, nu tocmai favorabil, aspectul unei tinere extrem de grase( la vreo 150 kg.).