Calutul

Fosile şi pietre

Era pe la inceputul anilor ’80, tot  in perioada cind eram suparat pe lume si pe viata.

La locul de munca se lucra 12 cu 24, dar ne plateau numai 8 ore, asa ca aveam o gramada de libere de luat in afara de concediu si m-am gindit eu ca n-ar fi rau sa ma pierd  un pic de lume  pe munte.

Cu ranita in spate am pornit spre muntii din apropiere.Fara o tinta anume, doar plimbare, ratacire, pierdere prin paduri, pe linga piriuri, aproape de cer.

Ajuns undeva, pe la Muntele Rece intr-un fel de sat cu citeva case rasfirate pe un intreg versant.

M-a oprit un bade si mi-a zis ca, daca tot haladui pe-acolo si vad un calut mic, negru cu un lant lung dupa el, daca-i agatat de ceva sa-l descat si sa-l las ca vine singur acasa.

S-a speriat de ceva si a luat-o la…

Vezi articolul original 578 de cuvinte mai mult

Reclame

10 răspunsuri

  1. Am recitit cu mare drag povestea căluțului. Și normal, și de această dată m-a impresionat. Animalele simt altfel și uită parcă mai greu decât oamenii.

    • Mă bucur că ţi-a replăcut.Constat cu bucurie că muza ta, încă, îţi mai şopteşte la ureche.A mea ori s-a culcat ori a plecat la alţii.Aş mai avea multe amintiri care îmi dau ghes, dar nu-mi ies cum aş vrea şi îşi pierd sarea şi piperul scrise doar telegrafic.
      Am impresia, avînd exemplul căţelului de acasă, că ele, animalele, nu uită.

      • Nu, animalele nu uită, nici noi nu uităm, doar că la noi, odată cu trecerea timpului, emoțiile se mai estompează. Poate de aceea nu-ti mai vine să scrii, poate de aceea scrisul îți pare telegrafic.
        Nici la mine nu ies cum aș vrea, emoția din suflet este mult mai mare, dar parcă nu mai sunt destule cuvinte, destul de descriptive pentru ce aș avea de spus. Doar că eu le mai las să se plimbe și așa, nefinisate, căci îmi pare mai important să împrtășesc gândul, chiar dacă emoțiile sunt mai sărac expuse.
        La versuri este altceva, versurile îmi vin sau nu, iar când vin, ele se succed în ordinea dictată tot de ele, intervenția mea fiind minoră. În mai multe rânduri m-am așezat la masă încercând să scriu o poezie, despre indiferent ce. Să știi că nu mi-a ieșit nimic, dar absolut nimic. Doar atunci când în mintea mea apare „melodia”, abia atunci se adună și câteva cuvinte care să o creioneze, numai atunci se vor naște cele câteva versuri, sărace totuși, căci la mine nu apare profunzimea adevărată.

        Să știi că apare un cerc vicios. Cu cât nu scrii, cu atât nu ai mai scrie, iar dacă încerci să o faci, parcă nu-ți iese, exact cum ziceai tu mai sus. Ieșirea din cerc este, totuși, scrierea textelor, care după unul sau două vor începe din nou să se așeze.

  2. Ce poveste emotionanta…
    Si citind descrierea peisajului mai ca am simtit un aer curat, de munte, pe frunte…Recunosc ca, desi m-a emotionat mult povestea Berthei, m-am si relaxat…

  3. Tare frumoasă poveste! De mângâiat suflete!

  4. Mi-a făcut mare plăcere recitirea! La fel de emoţionant ca prima dată.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: