Intotdeauna mi s-a întîmplat, mai des sau mai rar, să întîlnesc pe stradă sau prin alte locuri chipuri cunoscute.
Nu-i nici un bai în asta, dacă acele chipuri n-ar fi fost ale unor prieteni sau rude care nu mai sînt printre noi.
Ba, se mai întîmplă să văd, de la distanţă pe cineva cunoscut pe care nu l-am văzut de mult timp, dar spre dezamăgirea mea, să nu fie el ( ea), cînd ne apropiem.
S-a întîmplat să văd pe cealaltă parte a străzii sau la în apropierea unui colţ de stradă pe cineva şi după ce am trecut strada sau după ce am ajuns la colţ să constat că nu e, că a dispărut, de parcă s-ar fi evaporat
Zicea zilele trecute soţia mea că, în timp ce plimba căţeluşa, a văzut-o pe sora ei.
După ce s-a apropiat , a constatat că e altcineva.
Sora ei locuieşte în alt oraş.
Si-a sunat sora, să îi audă glasul, să vadă ce mai face.
Oare astea sînt doar nişte coincidenţe stranii sau nişte semne?
Oare e o modalitate a noastră de a ne aminti de cineva sau e modalitatea prin care se rup barierele timpului şi spaţiului?
Filed under: Intimplari neobisnuite | Tagged: Anunturi, bariere, Blogul lui Fosile, coincidenţe, coincidenţe stranii, intimplari, Intimplari neobisnuite, legături în spaţiu şi timp, semne |
Fosile şi pietre 
Poate că sunt valabile ambele variante conținute de întrebarea din finalul postării. Eu aş înclina spre cea de-a doua. Aşa simt.
Convingerile mele sînt clare, după nenumărate experienţe.
Sînt curios cum văd alţii situaţiile de felul ăsta şi speram şi să-şi spună parerea, nu doar să pună un like
Mai multe păreri pot întări sau zdruncina o convingere.
Multumesc!
Nu mi s-a întâmplat. Poate doar să confund pe cineva cu altcineva de la distanță. Și dacă mi s-ar întâmpla, cred că m-aș speria cumplit și aș crede că am halucinații, deci probleme psihice. Sunt foarte sceptică în ceea ce privește fenomenele stranii. În schimb, senzații de deja-vu am avut, urmărisem la un moment dat un documentar care le explica destul de clar.
Uite un exemplu de fenomene stranii,cum le zici tu:
Fotografiile nu erau digitale ci pe film foto alb negru şi se întîmpla prin 1976.
Am trecut si sper sa mai trec prin astfel de momente. Ma bucur (chiar daca doar pentru o clipa) sa revad oameni dragi. Sunt convinsa ca noi nu ne terminam aici, ca mai venim (intr-o forma sau alta) sa vedem si (de ce nu?) sa fim vazuti. Daca am putea programa astfel de intalniri, despartirile ar fi mult mai usoare, nu? Sau cat de bine ne-ar face sa putem forma un numar de telefon si acea voce sa se auda… 😦
La cît de uşor funcţionează acum mobilele n-ar fi exclus să fii sunată de undeva fără număr…
Nu-i sigur că ai auzi ceva, dar ai şti sigur că-ţi este în preajmă.
Poate asa iti dai seama ca ti-e dor de cineva. 🙂
Sau la cineva îi este dor de tine.
Interesanta abordare. Cu persoane dragi ce nu mai sunt, nu mi s-a intamplat. Decat in vis, de cele mai multe ori cand uitam sa ma gandesc la ele. De parca ar fi vrut sa imi improspateze memoria cu o amintire vie a lor. Mi s-a intamplat si sa tresar crezand ca am vazut o persoana de la distanta care s-a dovedit totusi ca nu a fost aceea, dar nu m-am gandit ca ar fi vreun semn. Putem transcende spatiul si timpul? Nu stiu, nu neg si nici nu pot confirma. Am asa un sentiment in schimb ca orice e posibil, pana la urma, suntem energie pura, praf de stele cum imi place mie sa glumesc…
Si praf de stele fiind, avem în noi acea lumină a stelelor,pe care o putem transmite oriunde, oricînd..
Da, mi s-a întîmplat și mie să ”văd” pe stradă, mai aproape sau mai departe, cîteva clipe, ”persoane” care fie erau decedate recent, fie erau în mod cert la sute sau chiar mii de kilometri distanță…
În general, nu recunoaștem că ni se întîmplă astfel de ”întîlniri”, de teamă de a nu părea cel puțin ridicoli…
Dar e tot mai acceptat (și demonstrat științific) că există mai mult decît trei dimensiuni în lumea în care trăim!
Da, teama de ridicol ne împiedică să-i căutăm şi consultăm pe cei cu experienţe similare.
Poate împreună am găsi modalităţi de „traducere” a ceea ce ni se întîmplă.
Si poate am găsi modalităţi de a trece conştient peste aceste graniţe ale spaţiului şi timpului.
Sunt prea multe ca să fie doar coincidenţe. Aşa că eu aş înclina spre a doua variantă. Nu ştiu dacă e doar dorinţa ascunsă de a crede asta, dar pare cea mai bună variantă.
Poate fi dorinţa noastră de a relua legătura cu cineva dintre cei duşi.Măcar din cînd în cînd.Sau măcar pentru unele întrebări, unele răspunsuri.
Tu n-ai avut astfel de „întîlniri”?
Ba da. Dar nu cu cei duşi din această lume. Erau duşi doar departe.
O forma de manifestare a dorului.
Mie nu mi s-a întâmplat sa vad persoane, ci doar sa le simt, dar pentru mine asta e mai mult decât dacă le-as vedea, caci n-am pus niciodată baza pe ochii mei. Și nu pe strada, ci în momentele de relaxare, de aceea cred ca poate fi vorba și despre niște mesaje. Și emoțiile sunt tot niște mesaje.
Sînt, și încă chiar niște mesaje complexe.
Ne place să credem că sunt mesaje, dar trebuie să acceptăm și coincidențele.
Tocmai, că marea majoritate se feresc să le considere mesaje de frica ridicolului.Dar sînt simple coincidenţe sau niste coincidenţe…stranii?
Mie îmi place să cred că sunt semne…
Multi cred asta, dar puțini recunosc.
Nu există coincidențe. Enstein spunea despre coincidență că este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim. Sunt niște atenționări, înspre chestionarea memoriei…și…cu siguranță își au rostul lor…
Deci, o rupere a barierelor timpului şi spaţiului.O modalitate de a şti că cei de Dincolo sînt şi Aici.
Exact…
Nu stiu. Poate este imaginea imprimata in memorie. Am venit recent din Budapesta, ascunsa pe un fotoliu de rafie in intunericul balconului, priveam stropii repezi prelingandu-se pe geamuri. A aparut singuratic, prin ploaie.Era …sau am crezut ca era el. Stiam ca nu mai este fizic. Asemanarea era izbitoare. Tinuta, mersul. Am alungat din minte ideea ca a plecat in alta lume si am fugit in noapte sa-l intalnesc. Omul, necunoscutul, m-a privit mirat. Si mai este ceva, in copilarie tatal meu ma ducea la matusile mele din Caransebes.In masina asociam imagini cu ceva cunoscut mie din alte timpuri… Am incercat sa refuz deseori posibilitatea ca as fi existat spiritual in alta viata. Cineva (o prietena cu studii in psihologie) mi-a explicat ca nu exista decat o revenire spirituala, si facand un fel de „studiu” vis-a-vis de existenta mea pe planeta, mi-a explicat ca in alte vremi as fi fost un negustor japonez. 🙂 Poate asta explica dorinta mea de a vizita Japonia, or trasaturile mele asiatice… cine stie, mistere !
Stii, odată cu tehnologizarea, cu civilizația, omul a pierdut din ce în ce mai mult legătura cu natura, cu universul, cu spiritualitatea.
Să crezi că e adevărat.Dorul n-are limite nici în spațiu,nici în timp,
Bucură-te că e în preajma ta și mulțumește că îți oferă posibilitatea de a-l vedea și simți, chiar dacă se folosește de alții pentru asta.
Nu mi s-a intamplat ,dar cine stie ……..
Încă nu-i tîrziu.