Rautati

Eu am facut liceul in doua locuri.

Primul, cel ales si-a schimbat profilul si din clasa a 11-a m-am mutat la unul cu profil filo.

Dar primul mi-a ramas la suflet.

Buuun.

Deci, 1- cind am vazut la TV ca la Bucuresti a fost un festival turcesc, mi-a parut rau ca nu sint acolo, dar cind am aflat ca si la Cluj o sa fie, am refuzat o iesire pe dealuri pentru a merge acolo.

L-am localizat in fostul meu liceu- de clasa a noua si a zecea.

Cum n-am mai fost pe acolo de foarte mult timp, cu un picut de emotie si cu ocii in patru am vazut chiar de la intrare o femeie care statea la o masa si se indopa cu produse turcesti.Nu-i intelegeam rostul, caci intrarea era libera.

Buun.

Am vazut, am fotografiat, ne-am extaziat in fata picturii- EBRU- pe apa, am fost incintati de sticlarul care lucra in direct, cum s-ar spune, tot felul de obiecte interesante si bineinteles am facut roata la produsele traditionale.

Normal, ca am luat o cafea turceasca, care desi nu era la nisip, avea zat si a fost foarte buna.Stind la umbra la cafea ne-am rotit privirile prin curtea scolii.Ceva noutati, alt gard, acelasi atelier pe care l-am construit noi elevii, de la fundatie pina la acoperis si…la poarta umflata care se indopa cu produse turcesti.

Inainte sa plecam am stat la rind sa luam niste prajituri, la pachet si pina sa ne vina rindul am vrut sa vad, macar coridorul, unde a fost clasa mea.

-Nu-i voie! mi-a zis aceea.

-Am fost elev aici, si merg doar pina la usa.Vreau doar sa-mi amintesc un pic.

-Nu-i voie!

-Nu intru nicaieri, doar pina la usa.

-Nu-i voie! si a continuat sa se indoape

Puteam sa merg, pur si simplu, dar n-a vrut sa fac „spectacol”.

Sper ca i-a picat greu tot amestecul ingurgitat fara intrerupere si sa fuga la buda din cinci in cinci minute.

2.Ieri am venit pe ploaie pina la lucru.

N-ar fi prima data, dar cind am ajuns, desi am avut pelerina cu gluga, am fost ud leoarca pe pantaloni, pe picioare.Tot ce se aduna pe pelerina se scurgea pe pantaloni.

Mai era un coleg, la fel de gras ca si mine, ca se vede jur imprejurul lui, la fel de ud pe pantaloni.

In schimb, cei cu burta, bortosii, aveau pantalonii uscati.

A-i naibii…

Anunțuri

21 răspunsuri

  1. Salut,
    1.De unde totusi pasiunea pentru „Turcia” ? Totusi mare. ma gandesc, daca ai abandonat dealurile…
    2. Super finalul cu burtosii :)) Inca rad :))

    • 1.Au o cultura despre care nu stiu mare lucru.
      Imi plac dulciurile, iar turcii au niste dulciuri fantastice.In Cluj, pina prin anii 80′ a fost un turc-Daut Izmail- care avea cea mai buna inghetata si alte chestii din ciocolata.
      Plus, imi era dor de niste cafea turceasca.
      Plus, mi-am accidentat catelusa-am calcat-o pe un picior- si nu putea umbla ( si acum umbla greu), deci n-avea nici un farmec sa o chinui pe dealuri.
      2.Din fericire pentru ei, pe bortosi nu-i uda ploaia la picioare…

      • Când vine vorba de înghețată, mă cam topesc şi eu. Despre cafea, nu mai zic. M-am hotărât să beau una pe zi, dar încă nu ştiu de ce. Cu turcul ce s-a întâmplat? L-a mâncat tranziția? 🙂
        Şi eu am o nostalgie pentru locurile vechi, gen sala de clasă.
        Ciudat, ceasul din sala de clasă mi-a rămas în minte

      • Turcul locuia intr-o casa care s-a demolat pentru a face loc la blocuri.Intreaga strada a fost demolata.
        A fost tare afectat de demolare si ca a ramas fara gradina.A mai facut dulciuri, dar numai la comanda si numai pentru cunoscuti.

        Imi inchipui cit cercetai ceasul ala, in speranta ca vor trece mai repede orele.Mai ales cele pentru care n-aveai mare atractie sau nu erai tocmai pregatit.

      • Ha, ha! Dar sunt uzi pe… burtă! 🙂

      • Daca au o pelerina, se scurge apa la distanta.
        Deci le ramin si burta si picioarele uscate.

  2. Si acum mi-e dor de baclavaua turceasca de la cofetaria Trandafirul.

    • Deci nu sint singurul cu placeri dulci.
      Cei de la Festival aveau o gramada de varietati de rahat, dar mi-ar fi placut sa gasesc serbet.Mi-e dor si de serbet si n-am mai gasit dupa 1989.

  3. Nah , vezi de ce este avantajos sa fi balena? 😛
    Deci , apropos de produse turcesti : cand te pui sa halesti baclava , sarailie , rahat sau cataif sau chiar suberek….numai Apocalipsa te mai opreste…crede-ma! Din pacate n-am mai savurat de foooaaaarte multa vreme zaharicale turcesti , iar ce am mai gasit aici,in vest , nici macar in proportie de 0,00001 la suta nu se compara cu cele preparate de vecina din blocul unde am crescut , tanti Emin Sadie ( care era tataroaica,de fapt).
    Ce bafta pe tine sa ai parte de asa festival dulce! La Timisoara nu stii daca vine?

    • Aaaaa , apropos de cafea : intr-una din pietele Constantei , Piata Grivitei ( nu stiu daca inca se mai numeste asa) , intr-o casa veche , asezata pe coltul ei , era o cafenea turceasca , pe vremea comunismului…Patron era un turc , tot Izmail , ca si cel pe care il stiai tu. Nea Izmail vindea acolo NUMAI cafea turceasca , d-aia preparata la nisip , chiar pe nisip , cu caimac deasupra si strat de zat atat cat trebuie. Cafeneaua lui era mereu plina de oameni , in orice ora a zilei.Era fascinant sa stai sa il privesti preparand cafeaua.Avea o portiune mare , pe tejghea, ca o tava imensa de tabla , acoperita intregral cu nisip fin.Cred ca dedesupt avea ceva care incalzea nisipul.Cafeaua o facea numai in ibirce speciale de arama si tehnica prepararii nu am mai vazut-o in alta parte , cum punea apa , o incalzea , adauga putina cafea,o dadea in clocot apoi mai dauga niste cafea si plimba ibricul prin nispul ala….Ce mai?O adevarata maiestrie era sa prepare cafea turceasca cu caimac.
      Aveam vreo 18 ani cand am descoperit cafeneaua asta. Cand il vedeam pe nea Izmail la tejgheaua lui , preparand cafeaua si discutand turceste cu clientii turci , imi zbura mintea la Izmail din „Toate panzele sus” 😀

      • Si la Cluj era,pe vremuri, o cafenea „Tosca” cu cafea numai la nisip.Era de stat, dar ca si cea de care spui tu, din Constanta, era mereu plina de cafegii.
        Din pacate, ca si multe alte bunaciuni de pe vremuri, acum nu mai exista.
        Tot centrul e plin de farmacii,banci si mobile.

      • Da 😦 , din pacate.
        Eu nu am mai mers de vreo 6 ani in Constanta ,insa in zona aceea a Pietei Grivita nu am mai ajuns de vreo 15 ani….asa ca nu stiu daca casa aceea mai exista sau nu….Din pacate,asa cum ai scris,alte magazine au luat locul …

    • Daca ma imbrac in verde si intru in iarba, nu ma mai vede nimeni.
      Oricum, la cit sint de gras, trebuie sa ma imbrac tipator sa pot fi vazut.
      Deci, nu-i invidiez pe grasi.
      Mie nu prea imi plac prajiturile, dar ce tine de ciocolata, bomboane, SERBET, si alte din astea, ale mele sint.
      Nu stiu daca o sa mearga si la Timisoara, dar s-ar putea.
      Au si o gramada de mincaruri traditionale si un fel de lapte batut, care-i altfel decit al nostru.

      • Cred ca la laptele ala ii zice kefir 🙂
        Am vazut pozele cu tine si stiu ca esti slab 😀
        Eu sunt fan duliuri , in special cele turcesti,ca doar am crescut cu ele…d-aia seman cu Moby Dick 😀 😀 😀
        Eu de mult vreau sa incerc sa prepar o Pide , care este un fel de pizza turceasca , destul de condimentata…

      • Nu-i kefir.Numele incepea cu „a” si avea si un „y” pe acolo.Naiba stie, ca nu l-am notat.
        Cindva, un pic mai demult, eram si din echipa de montat becuri, dar acum m-am mai imputinat.

      • Ayran se numeşte iaurtul. În oraşul meu se mai găseşte la şaormeriile turceşti. Şerbetul este mai uşor de preparat decât o dulceaţă. E doar un sirop foarte concentrat de zahăr şi apă la care în final se pun aromele: cacao sau sirop natural din fructe sau se poate şi cu dulceaţă de trandafiri. Se fierbe, se răceşte, apoi urmează partea cea mai grea: trebuie amestecat mult pentru a se obţine pasta aceea cremoasă. E chiar amuzant de preparat dacă folosiţi doar cu o cantitate mică (0,600 kg zahăr cu 0,300 apă). Cred că va deveni specialitatea casei dacă încercaţi o dată.

      • Asa, Ayran, da.N-am retinut pentru ca era alaturi de limonada si mi-am amintit de copilarie.
        Ei au spus ca-i lapte batut.A fost bun ca era rece, dar mai sarat decit al nostru.
        In ce priveste serbetul, nu-i sigur ca mi-ar iesi.Am vrut sa fac sirop din muguri de brad si mi-a iesit gem.
        Poate voi incerca, nu stiu.
        Stii cum e, ne agatam de niste amintiri si n-am renunta la ele.
        In copilarie imi cumparam cite un borcan de serbet si ieseam in fata blocului sa le fac pofta la toti ceilalti copii.Reuseam, ca fugeau la mamicile lor sa le dea si lor serbet.
        Imi placea, in special, cel de trandafiri.
        Oricum, multumesc!

  4. Oamenii care manaca mult, au un deficit de…iubire, asa incat are o explicatie refuzul nesimtitor si rece…
    Chestia cu discriminarea celor fara burta cand ploua, este compensata de multe alte avantaje.

    • Da-o incolo!
      Daca tot era acolo din partea scolii, n-at fi trebuit sa fie mai amabila?
      Cu toate frustrarile el…
      N-as schimba cu un gras pentru nimic in lume.
      Nici aspectul nu mai incinta, nici munca la care sint supusi trebuind sa duca atitea kilograme.

      • Repet dragule…garasii sunt oameni bolnavi psihic…Si de la un om bolnav…la ce te poti astepta?!

      • Ar trebui sa stie asta cei care ii pun in situatia de a fi in relatie cu eventualii clienti.
        Eu am pretentii de la toti cei cu care trebuie sa interactionez.
        Daca eu pot, trebuie sa poata si ei.Daca nu pot, sa stea ascunsi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: