Pe vremuri,cind se pregateau copiii sa mearga la scoli sau prin alte parti la munca,parintii le tineau o „predica”,probabil singura predica pe care n-o uitau niciodata.
Sa stii ca de-aici din poarta casei incepe dorul si se termina numai cind ajungi aici,acasa.
Oriunde te duci,sa stai oblu (drept),sa privesti oamenii in fata si sa fii cinstit,onest.
Sa te doara cind lucra altcineva in locul tau.Asta inseamna ca tu nu esti in stare sau ca n-ai facut bine.
Si nu uita,de cind te duci si ne facem semne,noi stam la poarta si te asteptam cu drag sa vii,cu lacrimi in ochi si-n suflet.
Ca vii in masina,c-ai avut noroc in viata sau vii in curu’ gol,ca n-ai avut noroc in viata,aici ACASA te asteptam si te primim cu drag,cu bucurie.
Filed under: Despre cuvinte | Tagged: acasa, Blogul lui Fosile, copii, drumuri, educatie, modestie, oblu, Parinti |
Fosile şi pietre 
Mă crezi ori nu, au curs lacrimi citind….
Mulţumim pentru împărtăşirea adevăratului….dor!
Ce sa mai spun?
Mai sint atitea aspecte ale dorului,..
Fara cuvinte… O, tempora, o, mores…
http://gramofon-gramofon.blogspot.ro/2012/06/cugir-fosile-si-pietre.html
Sunt cea pe care ma stiu cei din jur, in mare, in covarsitoare parte, datorita parintilor mei. Daca in acea seara de vara tata nu mi-ar fi aplicat o bataie sora cu moartea, dupa care o saptamana nu am putut sta in banca la scoala, am siguranta ca as fi fost alt om, in sensul rau. Dar stiu ca m-a iubit! Era o singura problema: sa nu ii fac de ras.Toate bataile pe care le-am primit m-au facut sa inteleg ceea ce refuzam cu incapatanare sa inteleg cu vorba frumoasa.
Cand „am plecat de acasa”, de fapt am plecat la casa mea, am linistit-o pe mama ca daca nu-mi va fi bine, ma voi intoarce. Cred ca a fost bucuria vietii ei ca nu m-am intors in acel fel. Altfel, in ziua plecarii de la acel acasa si venirea la casa mea, ochii ei si ai lui tata nu apucau sa se usuce de lacrimi, pentru ca plecam. Din nou… Urma alta asteptare, pana ne revedeam. Dragostea si caldura cu care ne-au primit intotdeauna, nu se pot uita. Si cred ca asa este normal: acasa, la casa parinteasca, sa fii primit oricand, in orice conditii, cu acea dragoste unica de parinte.
Si de cite ori mergi in Vale,chiar daca ei nu mai sint,parca ti se inmoaie dorul si esti din nou acasa,nu?
Asa ar trebui sa fie, da, ca parintii sa stie, prin iubire, sa isi faca odraslele sa recunoasca valorile in viata lor, si sa se intoarca mereu la ei, sfinte puncte de reper.
Modul in care se si reuseste fara a se produce traume, e o alta istorie… Fermitatea, perseverenta si mai ales exemplul personal sunt pentru mine cuvintele cheie.
Adevarat ai zis.
Daca lasam la o parte exceptiile,pentru ca din pacate sint si exceptii,acasa este locul unde esti iubit neconditionat.Esti iubit nemotivat si-atunci,oricum ai veni esti primit cu drag si ajuns acasa te poti elibera de incordari,de control,de spaime,de necazuri.Pentru ca stii ca acasa toate se pot rezolva.
Uff, chiar astăzi îi spuneam cuiva că de-aș fi citit când trebuia „Casa părintească nu se vinde„, aș fi făcut mai puține greșeli,mi-ar fi curs mai puține lacrimi.
Și nu m-aș fi întristat atât de tare, gândindu-mă că atunci când părinții nu mai sunt, poarta casei unde te-ai născut este, totuși, deschisă.
Mulțumesc pentru clipa de sinceritate!
In suflet esti mereu cu ei si mereu acasa.
mama are un mod de a ma face sa plec fara sa plang: face cumva si ne certam, de plec cat vad cu ochii si-mi trece numai cand sunt departe. mi-au trebuit multi ani sa-mi dau seama ca face intentionat sa nu ma vada plangand. am plecat prea departe, ajung atat de rar acasa…
Griji!
Nu cred ca prefera sa fi suparata,incrincenata,decit cu lacrimi adevarate.
Nu cred ca prefera sa te vada intorcind spatele si plecind fara sa intorci privirea,fara sa-i faci semne cit te mai lasa peisajul.
Posibil sa fie departe si posibil ca timpul tau liber sa fie putin.Cu atit mai mult,cind ajungi,rar,pe acasa sa intorci spatele?
se vede ca n-o stii pe mama, in cate feluri stie sa ma enerveze si sa insiste pana imi piere orice rabdare. cred ca ma cunoaste perfect si stie pe ce butoane sa apese. anul trecut insa am facut-o sa-mi promita ca ma lasa in pace, nu mai am energia de a-i tine piept si nici dorinta…
Stii tu mai bine.
Da, da…pe vremuri…
Unde mai este onestitate, se potriveste si acum.
Unde?
Stiu locuri unde mai este.
Daca celui care pleaca ii dispare pe parcurs, nu inseamna ca si acasa se va schimba ceva.
Reblogged this on Fosile şi pietre.
Reblogged this on MM's Blog.