Sfântul Ierarh Nifon Patriarhul Constantinopolului şi Mitropolit al Ţării Româneşti † secolul al XVI-lea

de Florin Mateiu

Sfântul Nifon s-a născut în Peloponez între anii 1435 – 1440. După ce  a învăţat carte a intrat în monahism şi s-a  retras la sfântul Munte nevoindu-se la ctitoria domnilor munteni de la Cutlumuş, dar şi la Marea Lavră şi Dionisiu.

În anul 1483 a fost ales mitropolit al Salonicului pentru sfinţenia vieţii lui. Aici a învăţat trei ani de zile pe toţi credincioşii frica de Dumnezeu şi dreapta credinţă.

La anul 1486 a fost numit Patriarh de Constantinopol, cea mai înaltă treaptă ierarhică în biserica drept măritoare a lui Hristos. Aici îndreaptă pe calea cea bună pe mulţi creştini şi pune orânduială îndreptând unele sminteli din Biserica Constantinopolelui, dar după doi ani de zile este îndepărtat din scaunul patriarhal şi s-a retras la un schit întemeiat de el.

Şi cum lumina nu se cade a sta sub obroc, Dumnezeu rânduieşte ca pe la 1500 Sfântul ierarh Nifon să fie adus în Ţara Românească de către domnitorul Radu cel Mare şi să fie numit mitropolit pentru a păstori poporul după învăţătura Evangheliei.

A sfătuit, a îndemnat, a mustrat şi mai ales a zidit sufleteşte pe toţi, de la domn la omul de rând. Într-un sinod a hotărât întemeierea a două episcopii, la Râmnic şi la Buzău, unde a rânduit păstori buni.

Ivindu-se o neînţelegere pe la anul 1505 între domn şi ierarh din cauza unei căsătorii nelegitime în rândul familiei domnitoare, căci sora domnului a divorţat de soţul ei pentru a se căsători cu marele vornic Bogdan, iar domnul a cerut aprobarea ierarhului, Sfântul Nifon s-a retras din scaun şi a plecat la sfântul Munte la mănăstirea Vatopedu.

Simţindu-şi sfârşitul aproape s-a dus cu ucenicul său la mănăstirea Dionisiu şi  a intrat acolo ca un monah obişnuit, de unde s-a mutat la Domnul.

Între anii 1515-1517 moaştele sale au fost aduse în Ţara Românească şi au stat la Mănăstirea Dealul.

La anul 1517 este canonizat la Mănăstirea Curţii de Argeş de către Teolipt, patriarhul Constantinopolului, împreună cu sinodul muntean şi cu egumenii athoniţi.

Ulterior domnitorul a cedat Sfântului Munte moaştele, iar athoniţii au trimis voievodului Neagoe Basarab capul şi mâna dreaptă a Sfântului Nifon, drept recunoştinţă pentru gest.

Sfântul a fost foarte învăţat şi împodobit cu darul cuvântului aşa de mult încât cei ce-l ascultau nu se puteau despărţi de dânsul. Harul lui dumnezeu se revărsa peste el şi toţi cei cu dreaptă credinţă trează şi-l doreau în preajmă, cu toate că în smerenia lui îngerească fugea de onoruri şi măriri.

Harul Domnului îl îndemna să şi certe neorânduiala atunci când era cazul, căci aşa se manifestă dreapta credinţă. De aceea a fost nevoit să iasă din scaunul său de patriarh, apoi din cel de mitropolit al Ţării Româneşti, căci, pentru neorânduiala domnitorului, nu s-a sfiit să-l mustre şi să-l prevină, iar când a plecat de aici a aruncat anathema asupra familiei voievodale şi şi-a şters praful de pe papuci, pentru a nu duce cu el nelegiuirea.

Sfântul Nifon avea şi darul înainte vederii sau a vederii cu duhul.

Avea ca fiu duhovnicesc pe Neagoe Basarab, căruia, la plecarea sa din Ţara Românească i-a prezis viitoarea domnie, dar şi pedeapsa şi primejdia ce va veni peste munteni datorită neorânduielilor celor mai mari dintre dânşii.

“Văd, fiul meu, că mare pedeapsă va veni peste locul acesta şi vei fi în primejdie şi tu şi tot neamul tău, dar milostivul Dumnezeu te va păzi de tot răul de vei păzi poruncile pe care ţi le-am dat. Nu numai că te vei izbăvi de orice primejdie, ci şi la mare cinste te vei ridica şi se va vesti numele tău, dar să-ţi aduci aminte de părintele tău duhovnicesc, iar eu de voi avea îndrăzneala către Iubitorul de oameni, îl Voi ruga pentru tine”.

Apoi l-a binecuvântat pe acesta şi pe cei din cler şi cu multe lacrimi s-a despărţit de cei din Ţara Românească şi a plecat în linişte la Sfântul Munte.

Pe atunci doar Ţările române mai rămăseseră necucerite de turcii cei păgâni dintre ţările ortodoxe, iar răspunderea apărării dreptei credinţe a împărăţiei creştineşti apăsa pe umerii, inima şi braţul voievozilor români. Aceştia de cele mai multe ori s-au arătat vrednici de cinstea ce le-a dat-o domnul, dar oameni fiind şi ei, nu de puţine ori au suferit alunecări şi slăbiciuni omeneşti. De aceea Dumnezeu trimite pe Sfântul său acolo şi atunci când e cazul a îndrepta sau a mustra, spre apărarea zidirii sale.

Desigur că dojana sfântului stânjeneşte pe cel atins de păcat şi neluarea în seamă a ei ori a sfatului unui sfânt părinte al Bisericii va lăsa urmări imediate.

Aşa au venit peste noi acele încercări, necazuri, primejdii, care nu toate au fost de la necredincioşi şi străini ori duhuri, ci multe erau consecinţă directă a neorânduielilor şi a nepăzirii poruncii iubiri pe care o avem de la Hristos. Totuşi în acel glorios Ev Mediu eram mult mai conştienţi şi tari în credinţă, dispuşi să ne îndreptăm după căderi şi alunecări, dispuşi la o adevărată pocăinţă.

Ascultarea de părintele său duhovnicesc i-a adus lui Neagoe Basarab o domnie frumoasă, plină de împliniri.

Sfântul Nifon, aflat acum în Athos, la mănăstirea Dionisiu, şi fiind rânduit cu paza, a mers cu un călugăr mai bătrân, Petronie, în afara zidurilor mănăstireşti. Pe când bătrânul Petronie s-a deşteptat la rugăciune, după canon, nu departe de el l-a zărit pe Sfântul Nifon stând la rugăciune, cu ochii şi mâinile înălţate spre cer, învăluit într-o lumină ce se înălţă până sus şi strălucea în jurul său. Dimineaţă, Petronie s-a dus în taină la egumen şi i-a spus cele petrecute peste noapte. Egumenul i-a răspuns pe dată: „Părinte Petroniu, aceasta dovedeşte curăţenia bărbatului acestuia şi ne arată că prin el se vor bucura mulţi. Păzeşte-te să nu spui această vedenie nimănui, ca să nu audă el şi să se ducă de la noi, fugind de laudă!”.

Pe când se afla la mănăstirea Vatopedu, Sfântul Nifon cunoştea cu duhul că ucenicul său Macarie dorea să-l mărturisească pe Hristos şi să ia cununa muceniciei. De aceea i-a spus:

– Mergi, fiule, pe cale Mărturisirii, că după dorinţa ta te vei învrednici să primeşti cununa muceniciei!

Apoi l-a binecuvântat, după care Macarie a plecat la Salonic, care fusese ocupat între timp de turci. Acolo l-a mărturisit pe Hristos de faţă cu necredincioşii, care, după ce l-au închis şi l-au bătut pe Macarie, i-au tăiat în final capul. Sfântul Nifon a cunoscut cu duhul şi ziua şi ceasul când ucenicul său şi-a dat duhul, lucru spus unui alt ucenic al său Ioasaf.

Fiind bătrân şi simţindu-şi vremea mutării aproape, Sfântul Nifon şi-a luat ucenicul şi a plecat în taină de la Mănăstirea Vatopedu la Mănăstirea Dionisiu, unde stătuse şi în tinereţe, fără ca să fie cunoscut sau a spune cine este.

Ca un simplu monah făcea ascultare la catâri şi aducea lemne din pădure, cu smerenie şi cu dragoste. Dar Dumnezeu l-a descoperit spre luminarea celorlalţi. Aşa că noaptea s-a arătat egumenului acela în vis, într-o vedenie, Sfântul Ioan Botezătorul, patronul mănăstirii şi i-a spus:

– Adună toată frăţimea şi ieşiţi întru întâmpinarea patriarhului Nifon, căci e de ajuns atâta smerenie ce a arătat-o ca un simplu monah, ca să nu vă păgubiţi mai mult!

Deşteptându-se, egumenul a bătut toaca, a adunat obştea şi le-a spus tuturor cine este monahul necunoscut care face ascultare la catâri. Sfântul Nifon era atunci după lemne. Când s-a întors cu un argat ce lucra la poarta mănăstirii, clopotele au început să bată singure, iar părinţii l-au întâmpinat cu făclii şi tămâieri, făcându-i metanii, arătându-i că li s-a descoperit cine este.

Sfântul le-a răspuns:

– Părinţi şi fraţi ai mei pentru aceasta m-a ascuns pe mine Dumnezeu în acest loc mântuitor de suflet, că eu m-am rugat de el să mă izbăvesc de grijile lumii şi să fiu miluit în ziua cea mare a judecăţii, că dacă nu ne vom lepăda de părinţi şi de fraţi, de rudenii şi de toată mândria acestei lumi, după cum ne-a poruncit Hristos, nu suntem vrednici să-I urmăm Lui.

Neagoe Basarab a arătat prin domnia sa, în timpul căreia a adus moaştele Sfântului în ţară şi l-a canonizat, ce înseamnă ascultarea faţă de părintele duhovnicesc, care ascultare faţă de Dumnezeu aduce multă cuminţenie şi har.

Domnul muntean a ştiut să se împace cu vecinii, fiind acceptat atât de unguri, cât şi de turci. A fost un bun diplomat şi s-a străduit să-i convingă pe ceilalţi principi din apus de pericolul turcesc şi de necesitatea unităţii şi a unirii forţelor împotriva acestui pericol.

Mare activitate în domeniul culturii a cunoscut această perioadă, acum se va ridica superba ctitorie a sa de la Curtea de Argeş, intrată în legendă ca cea de-a treia ca mărime în epoca sa, dintre bisericile ortodoxe ale lumii, dar prima ca  frumuseţe şi stil.

De asemenea domnitorul şi-a ajutat fraţii întru credinţă de la sudul Dunării căzuţi sub stăpânire turcească.

S-a căsătorit cu Elena Despina, fiica despotului sârb Ioan Brancovici, şi nepoată a lui Gheorghe Brancovici, din familia cărora, unul, ce s-a călugărit sub numele de Maxim, i-a împăcat pe Bogdan cel Orb Muşat cu Radu cel Mare.

Se spune că doamna Despina şi-a vândut bijuteriile ca să facă rost de bani pentru terminarea monumentalei biserici.

Iată ce conştiinţă aveau credincioşii ortodocşi în epoca lor ca fiii ai împărăţiei creştine, căci purtau crucea unii altora.

În timpul domniei lui Neagoe Basarab s-a tipărit în ţara noastră cea de-a doua carte din istoria tiparului românesc şi anume „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, carte ce prezintă mentalitatea şi spiritualitatea celor aleşi în perioada medievală, carte ce ar putea fi pildă tuturor astăzi, mai cu seamă acelora care fac politică.

Din aceste „Învăţături” se vede cum ucenicul unui sfânt dă mai departe lumina primită, sporind talantul ce i s-a dat.

Neagoe Basarab s-a mutat la Domnul la anul 1521, pe când turcii atacau Belgradul.

Astfel Sfântul Ierarh Nifon a lăsat bună sămânţă pe ogorul creştinătăţii la noi în ţară.

Sfinte Ierarh Nifon, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!