de Florin Mateiu
Credinciosul Gheorghe Lazăr este modelul adevăratului pelerin român. Prin trăirea sa aleasă este un exemplu unic în viaţa Bisericii Române. Până astăzi este numit Moşul Gheorghe Lazăr. S-a născut în Şugag, ţinutul Albei, în anul 1846.
Păscând vitele de mic, pe câmp, citea Psaltirea ce o avea cu sine totdeauna. Pe când avea 24 de ani, ai săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. A trăit alături de soţia sa Pelaghia aproape 20 de ani având cinci copiii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită şi în rugăciune. La anul 1884 s-a dus să se închine, în Palestina, la Mormântul Domnului şi a rămas acolo, la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile.
Spre Ţara Sfântă a plecat în primăvara lui 1884, cu Evanghelia şi Psaltirea în traistă. Şi-a lăsat casa în rânduială, şi-a luat toiagul în mână şi a luat-o spre Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi a luat vaporul şi aşa a călătorit, rostind neîncetat psalmii lui David.
La Ierusalim a zăbovit 40 de zile, apoi a pleacat să cunoască nevoinţa din Ţara Sfântă, închinându-se pe la celelalte mănăstiri.
Aşa a ajuns, împreună cu alţi pelerini, la un sihastru ce se nevoia în peştera Sfântul Xenofont. Sihastrul acela tocmai dădea de mâncare unui leu la gura peşterii. Slobozind leul în pustie, căci se apropiau pelerinii, a strigat pe nume pe moş Gheorghe, apoi prin tălmaci i-a spus: „Frate Gheorghe, vino şi nu te teme, pomenită fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea la urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa, deci zăboveşte un timp la mănăstirile din Palestina, în post şi rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt, să vii iar la mine”.
Cu binecuvântarea monahului acela a petrecut moşul Gheorghe vreun an prin mănăstirile Palestinei. Stătea câte o lună în fiecare lavră, ajutând la udatul grădinilor, mai cu seamă, căci apa trebuia cărată de departe. Noaptea citea din Psaltire şi se ruga. După o vreme pleca la altă mănăstire şi făcea la fel, în post şi rugăciune, în tăcere şi în nevoinţă.
Apoi a venit din nou la acel pustnic, care s-a bucurat văzându-l şi i-a spus: „Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţă mai grea ca a unui călugăr… că vei trăi mergând din loc în loc în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul său va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului… avere pe pământ să nu-ţi aduni, pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, iar pe săraci, cât poţi, să-i ajuţi, în biserică ziua şi noaptea să te rogi şi aşa te vei mântui”.
A întrebat moşul cum poate el împlini acelea, căci este slab şi neputincios, iar sihastrul i-a spus: „Du-te în pustie, unde nu este faţă de om şi posteşte 40 de zile, iar pentru slăbiciunea firii, să iei cu tine puţină pâine şi apă, însă fii cu luare aminte, că multe ispite şi rătăciri diavoleşti vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului diavol”.
Moşul Gheorghe a trecut Iordanul, doar cu Evanghelia şi Psaltirea în desagă, postind vreme de 40 de zile, rugându-se neîncetat, întărindu-se din când în când cu puţină hrană. Dar în acele zile multe ispite a pătimit. Uneori îl speria vrăjmaşul omenirii cu năluciri de fiare, cu şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa soarelui, şi mai ales cu ţânţarii, cu tot felul de insecte, dar cu ajutorul lui Dumnezeu le-a biruit pe toate.
Într-o zi diavolul i-a aruncat căciula ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului, ca să umble până la moarte cu capul descoperit. Într-o altă zi necuratul i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci Moş Gheorghe a început să umble desculţ toată viaţa. Într-o altă zi I s-a arătat vrăjmaşul sub chipul unui om ce ara şi i-a zis: „Moş Gheorghe, vezi brazda asta?”, „Da, o văd” a răspuns pelerinul. „Aşa că este dreaptă?”, „Da, este dreaptă!”. „Iată aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu” a adăugat diavolul cu gând să-l arunce în păcatul mândriei, dar moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a alungat diavolul cât colo.
După cele 40 de zile de post, moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la acel sihastru. Văzându-l, pustnicul l-a sărutat şi i-a spus: „Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaş, şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţă ta. Căci toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma”.
Pelerinul, făcând metanie în faţă dascălului său, s-a întors la Ierusalim, a primit preacuratele taine, s-a închinat la Mormântul Domnului şi a plecat apoi spre Sfântul Munte Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la cele sfinte lăcaşuri, cercetând pe cuvioşii părinţi din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând binecuvântare de la toţi, s-a întors acasă.
Punându-şi în rânduială casa şi copiii s-a dus din nou închinător pe la mănăstiri, pe jos, din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi Psalmii lui David.
Trei ani de zile a străbătut Transilvania şi Ţara Românească, apoi la 1890 s-a dus închinător la mănăstirile moldoveneşti, după care s-a stabilit definitiv în clopotniţa Bisericii Sântului Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Sfântul Ştefan.
Dimineaţa pleca cu toiagul în mână şi Psaltirea sub braţ la unele familii pe unde era chemat, rostind pe de rost Psalmii. Din banii ce primea milostenie cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi la amiază se întorcea de împărţea săracilor, care îl aşteptau la uşa clopotniţei. Unora le dădea pâine, iar altora bani, şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur, doar cu Psaltirea sub braţ. Acolo stătea la rugăciune. Spre seară, după asfinţit, mânca doar legume fierte, apoi se culca. La ora 11 noaptea cobora din turn şi se închidea în biserică, rugându-se acolo toată noaptea, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zori pleca să cumpere pâine pentru săraci.
Spuneau cei ce-l cunoscuseră de aproape, că toţi oamenii din oraş şi împrejurimi se foloseau de viaţa cea aleasă a lui. Tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, săteni şi orăşeni, cu toţii îl numeau Moşul Gheorghe, iar unii îi dădeau milostenie să se roage pentru ei.
Pe unde trecea moşul copiii se opreau din joacă, vitele de pe câmp se opreau o clipă din păscut, iar câinii nu îl lătrau niciodată. Adeseori era însoţit de oameni ce mergeau în urma lui ascultând Psalmii, pe care îi rostea permanent.
Cea mai înaltă rugăciune era cea de noapte, cea de taină, cea de foc, cum spun părinţii îmbunătăţiţi, la care Moş Gheorghe a stat în fiecare noapte, timp de 30 de ani.
A avut şi ucenici Moş Gheorghe Lazăr, unii s-au făcut călugări, iar din aceştia, unii au ajuns înalte feţe bisericeşti. Cei ce stăteau în preajma sa, cu toţii aveau foloase sufleteşti de pe urma sa, căci era un mare rugător pentru toţi, îi pomenea pe toţi şi se ruga pentru neam. Pe lângă rugăciune şi milostenie el avea şi o nevoinţă trupească, prin care îi întrecea pe cei din jur, căci fiind vară sau iarnă, el umbla cu capul descoperit şi picioarele goale. Mulţi au văzut iarna, pe ger, cum din creştetul Moşului Gheorghe ieşeau aburi, iar aburii aceia nu erau decât o parte din ceea ce ochii lumii puteau cuprinde din fierbinţeala rugăciunii acestui pelerin.
Vestea despre Moşul Gheorghe a trecut peste hotarele Moldovei şi foarte multă lume îl cerceta. Unii, chiar de foarte departe, îi cereau să se roage pentru ei, iar alţii cereau milostenie, mulţi îi dădeau de pomană, iar moşul împărţea, fără a ţine nimic pentru el.
Veneau la Moş Gheorghe şi tineri din Muntenia sau Transilvania cerându-i sfat, chiar cu gânduri de intrat în mănăstire. Atunci moşul îi trimitea pe unii în Sfântul Munte, iar pe alţii la mănăstirile din Moldova, iar pe alţii îi trimitea înapoi, la căminele lor, căci avea darul vederii înainte moşul, sfătuind pe toţi cum era mai bine pentru fiecare.
Uneori se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, a cărui egumen, protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga în biserică, iar ziua citea Psaltirea şi se ruga la un loc de taină din Muntele Tăciunele.
Odată, trecând pe lângă o troiţă, la răscrucea drumului, s-a închinat înaintea ei cu multă credinţă. În acea clipă a simţit că o putere a intrat în inima sa şi că de atunci mintea i se pogora în inimă, rugăciunea devenindu-i o imensă bucurie şi căldură.
Acest minunat bătrân primise darul Sfintei Rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi inima.
A fost întrebat Moş Gheorghe la bătrâneţe când va fi sfârşitul său pământesc şi le-a răspuns blândul moşneag: „Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară”.
În ziua de 15 august 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii se urca în turn, pentru a suna clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr stătea cu Psaltirea lângă el şi îşi dădea sufletul în mâinile lui Hristos. A fost îngropat în cimitirul oraşului, cu cojocul, Psaltirea şi toiagul lângă el.
Amintirea lui a rămas vie în inima celor ce l-au cunoscut, iar evlavia ce o aveau ucenicii săi, a făcut ca în anul 1934 unul dintre aceştia, protosinghelul Damaschin Trofin, ce era stareţ la Mănăstirea Râşca Sucevei, a vrut să mute osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca, şi, deci, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La răscrucea drumului spre Văratec însă, caii părintelui Damaschin nu au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încercau să-i mâne, căci aceştia nu voiau. Apoi, deodată, fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa porţii mănăstirii. Aşa au cunoscut cu toţii care este voia Fericitului bătrân. I-au făcut un prohod, împreună cu un sobor de maici de la Văratec, şi au aşezat osemintele lui în gropniţa mănăstirii, sub altar, unde se află şi astăzi.
Moşul Gheorghe se roagă pentru noi ca un fericit ales. El este prototipul pelerinului nostru, chipul smerit al ţăranului român rugător.
Filed under: Parintii romanilor | Tagged: Blogul lui Fosile, Florin Mateiu, Mosul Gheorghe Lazar, Parintii Romanilor | 4 Comentarii »
